untitled 2
"La Buzau, noi dam ora exacta. Stiri si opinii non stop"
Vineri, 16 noiembrie 2018, 05:33
CULTURA  acum 6 ani

Cristian Tudor Popescu editorial

D`Artagnan motherfuckers




D`Artagnan  motherfuckers
„Istoria e cuiul de care îmi agăţ tabloul”. Spunea asta părintele lui D`Artagnan, pe nume Alexandre Dumas-pere, un negru, după cum îl informează dr. King Schultz pe stăpânul Calvin Candie îndată ce acesta ordonă ca sclavul negru D`Artagnan să fie sfârtecat de câini.

Dacă la Quentin Tarantino cuiul poate şi să nu existe, „istoriile” lui plutind peste capetele spectatorilor ca nişte aerostate pictate, în cazul Oscarului mare 2013, „Argo”, al lui  Ben Affleck,  în spatele tabloului e o gaură în perete la fel de mare.

Operaţiunea „Eagle Claw”, „Gheara Vulturului”, desfăşurată în Iran,  în 1980 primăvara, a constat în darea cu roatele în sus prin nisipuri a câtorva elicoptere de luptă,  unul a mai şi ciocnit un avion Hercules tot al US Army, ambele fiind făcute scrum şi opt americani ucişi pe loc. Niciun supertrooper din Forţele Speciale n-a apucat măcar să dea ochii cu islamiştii iranieni, darmite să îndeplinească misiunea de salvare a celor 52 de ostatici capturaţi la invadarea Ambasadei SUA din Teheran. Această catastrofă operaţională a serviciilor secrete americane a făcut de râs America pe tot globul, influenţând decisiv pierderea alegerilor de către preşedintele Jimmy Carter.

Niciun cuvânt în „Argo” despre „Cufureala Vulturului”. Ni se povesteşte în schimb, cu ritm şi suspans bine condus, cum un agent CIA a pătruns în Iranul terorizat de oamenii Ayatollahului Khomeiny şi, sub acoperirea producţiei unui film SF, a reuşit să scoată peste graniţă 6 refugiaţi în ambasada Canadei când cu atacarea ambasadei SUA. Unele secvenţe sunt recunoscute chiar de către realizatori ca ficţiune, cum ar fi spectaculoasa, dar fantasmagorica urmărire a avionului de linie Swissair de către maşinile poliţiei iraniene pe pista aeroportului. Despre altele nu poţi spune decât că sunt neverosimile, totul fiind bazat pe amintirile „agentului Tony”.

Avem deci un frumos exemplu de diversiune bine făcută, prin care un eşec istoric e acoperit cu o reuşită cinematografică incontestabilă.

„Lincoln” a fost învins nu numai de „Argo”, dar şi de „Viaţa lui Pi” la „Regie” şi „Django Unchained” la „Scenariu”. În reconstituirea foarte apropiată de realitate a lui Steven Spielberg, se comunică americanilor că poate cel mai iubit preşedinte al lor a minţit, consecinţa minciunii lui „în falş” fiind moartea a încă nişte mii de americani în Războiul Civil. Că a patronat şantajul, traficul de influenţă, şpaga şi cumpărarea directă de voturi în scopul ca al 13-lea Amendament, cel care introducea în Constituţie desfiinţarea sclaviei, să devină fapt împlinit pentru statele secesioniste din Sud.

Lui Spielberg nu i-a fost teamă că toate astea ar putea dărâma uriaşa statuie a lui „Honest Abe” Lincoln din National Mall Washington DC.

Cum şi Kathryn Bigelow a avut curajul să aducă pe ecran torturile la care oamenii CIA îi supun pe teroriştii islamişti ca să le smulgă un capăt de informaţie – celebrul, de pildă, procedeu al cârpei pe gură prin care se toarnă apă. În noaptea ucigaşă din „Zero Dark Thirty”  („Un orologiu sună noaptea jumătate, la castel în poartă oare cine bate?”  ar fi traducerea românească) trupele Seals trag în tot ce mişcă,  inclusiv femei şi copii, până să ajungă să-l găurească pe Osama Bin Laden în camera lui de la etaj.  Miile de oameni omorâţi la Turnurile Gemene sunt consideraţi o justificare suficient de puternică pentru prezentarea acestor atrocităţi made in USA.

„Zero Dark Thirty” a luat doar un Oscar pentru montaj sunet.

Prin urmare,  la Oscarurile din acest an se poate spune că a câştigat ... D`Artagnan, motherfuckers!, cum strigă Django troznind din pistoale,  adică fantezia istorică, gen dus pe culmi de Alexandre Dumas-pere, în dauna realismului istoric în cinema.

În viaţă aşa ceva poate fi de rău. În artă nu – acolo realul e doar unul dintre mijloace, nu obligatoriu un scop.

P.S.

„Amour”, Oscarul pentru film străin, are pentru mine o valoare ciudată. Nu atât filmul în sine mă emoţionează, cât comparaţia pe care o am tot timpul în minte între acel simbol al tinereţii proaspete care era Emmanuelle Riva acum mai bine de o jumătate de veac, în „Hiroshima, mon amour”,   şi bătrâna în descompunere din filmul lui Haneke. Sau între decrepitul Jean Louis Trintignant şi laşul viril din1970, în „Conformistul” lui Bertolucci.

Şi nu pot să nu vă recomand două filme extraordinare, lăsate fără nicio statuetă: „Moonrise Kingdom” („Regatul Lunii – Răsare „), de Wes Anderson şi „Flight”  („Zbor”), de Robert Zemeckis, cu un Denzel Washington faţă de care oscarizatul Daniel Day Lewis e cu adevărat palid.


Editorial

Editorial: Molima PSD
coruptie psd
Molima PSD

Arhiva stiri

2017
2016
martie (10)
mai (2)
iulie (5)
august (3)
2015
martie (8)
mai (3)
iulie (6)
august (4)
2014
martie (5)
aprilie (11)
mai (21)
iunie (11)
iulie (2)
2013
martie (209)
aprilie (57)
mai (15)
iunie (11)
iulie (27)
august (17)
2012
0000

Evenimente

Noutati

Chestionar

Publicitate

 Spatiu destinat publicitatii!

Curs valutar

Vremea

FaceBook