untitled 2
"La Buzau, noi dam ora exacta. Stiri si opinii non stop"
Duminica, 19 noiembrie 2017, 02:58
POLITICA  acum 1 an

democratie

Postdemocratia




Postdemocratia
În anii nouăzeci s-a vorbit cu entuziasm, cel puţin în Europa, de “noul val al democratizării”, pentru ca, ulterior, să se înregistreze schimbări notabile în multe ţări. Convingerea răspândită era că democraţia face mai sigure organizările şi sporeşte şansele de realizare ale oamenilor.

Între timp, însă, democraţia şi-a pierdut aura de care era înconjurată. Abraham Lincoln o socotea “guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Azi, o asemenea certitudine trece numai ca un vis agreabil. Guvernează, de fapt, poporul în democraţiile existente? Se guvernează oare pentru popor? Mai contează în decizii cetăţeanul simplu care este fiecare?

Întrebările se pun nu doar pentru că, din anii treizeci încoace, democraţia a fost mijlocul de care s-au servit dictaturi pentru a se instala. Nici pentru că au revendicat apartenenţa la democraţie organizări adesea divergente – “democraţia liberală”, “democraţia dirijată” şi “democraţia în culori naţionale”. Există o justificare suplimentară pentru a pune aceste întrebări – desfigurarea democraţiei chiar în societăţi care au întruchipat-o cu succes.

Britanicul Colin Crouch a dat o carte memorabilă, Postdemocraţia (tradusă imediat în italiană, la Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003, şi germană, la Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008), care a introdus un termen şi a orientat reflecţia spre aspecte prea puţin luate în seamă. “Postdemocraţia” desemnează acea situaţie din societate în care, formal, se invocă principiile democraţiei, dar cadrele acesteia nu mai pot fi umplute cu viaţă. Umplerea se face, în schimb, mai cu seamă cu voinţa celor care ajung să decidă şi comerţul cu prestaţii publice.

În acest fel, în discuţia despre democraţie s-a deschis un nou capitol. Să ne amintim câteva momente de cotitură. Alexis de Tocqueville (De la démocratie en Amerique, 1835) şi John Stuart Mill (On Liberty, 1859) au vrut să arate cum se face democraţia. Max Weber a observat că odată cu birocratizarea din societăţile moderne, “copacii libertăţii nu vor mai creşte până la cer”. Democraţia a înregistrat derapaje, încât a fost oportun ca Norberto Bobbio (Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1984) să amintească “definiţia ei minimală”, iar Jürgen Habermas (Faktizität und Geltung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992) să elucideze cum poate fi păstrată. Robert A. Dahl (Democracy, Yale University Press, 2000) a arătat cum democraţia se poate adapta fără să se trădeze, dar Daniel A. Bell (Political Meritocracy and the Limits of Democracy, Princeton University Press, 2015) şi Helmut Wilke (Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2015) acuză despărţirea democraţiei de meritocraţia pe care o promitea. Cu Postdemocraţia lui Colin Crouch apar lucrări ale unor democraţi care dezvăluie fără menajamente că democraţia a apucat pe o cale nefastă.

Faptele luate în considerare sunt sigure. În 1999, nu mai puţin de 191 de ţări se revendicau din democraţie, dintre care 88 îmbrăţişau alegeri libere. În 2000, chiar alegerea preşedintelui SUA a depins de lămurirea alegerilor din Florida, care au rămas chestionabile. În multe ţări se semnalizează reducerea iniţiativelor politicienilor, odată cu scăderea gravă a încrederii cetăţenilor în politică. Pretutindeni se discută infim aspectul normativ al democraţiei, preferându-se aranjamente în spatele scenei şi “realismul” formalismelor împlinite. În mod frecvent se ia ca reper democraţia liberală, dar aceasta se asumă îndeobşte ca simplă mişcare a forţelor pe un teren tot mai puţin încadrat de reguli. Pentru majoritatea covârşitoare a cetăţenilor, democraţia s-a redus la participarea la alegeri, în vreme ce deciziile se rezervă unor grupuri asistate de lobby-ştii forţelor mari din societate, mai ales ai firmelor economice.

Postdemocraţia vrea să fie, înainte de toate, o diagnoză. “Conceptul desemnează o comunitate în care are loc ceva de genul alegerilor, ca şi înainte. Alegerile, care pot să ducă la situaţia în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experţi în relaţii publice controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experţi. Majoritatea cetăţenilor joacă în această situaţie un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic, reacţionând doar la semnalele ce li se transmit. În umbra acestei înscenări politice, efectiva politică se face în spatele uşilor închise, ce reprezintă, înainte de orice, interesele economiei” (p.10). Aşa stând lucrurile, în vreme ce instituţiile democratice rămân, formal, mai departe intacte, procedeele politice şi guvernele se manifestă tot mai mult într-o direcţie tipică pentru timpurile predemocratice. “Influenţa elitelor privilegiate creşte, cu urmarea că proiectul egalitar este confruntat tot mai mult cu propria lui neputinţă” (p.13). Din egalitatea cetăţenească aflată la baza democraţiei a mai rămas o pretenţie goală.

Conceptul postdemocraţiei permite descrieri de situaţii tot mai răspândite şi merită reţinut. Este vorba de acele situaţii în care, “după o clipă de democraţie, plictiseala, frustrarea şi deziluzia se extend; în care reprezentanţii grupurilor de interese puternice, care vorbesc în numele unei minorităţi restrânse, sunt mult mai active decât majoritatea cetăţenilor când este vorba ca întregul sistem politic să fie pus în slujba scopurilor proprii; în care elitele politice au învăţat să dirijeze şi să manipuleze cerinţele oamenilor; în care cetăţenii sunt sfătuiţi «de sus», prin campanii de reclamă, să meargă la urne” (p.30). Nu rezultă, din toate acestea, că se trăieşte în societăţi nedemocratice, dar se recunoaşte că democraţia tinde astăzi să se închidă într-o formă care măreşte enorm distanţa dintre principii şi realitate, în particular, dintre pretenţia de reprezentare a cetăţenilor şi opinia acestora.

Nu se poate contesta că de democraţie s-a abuzat şi, aşa cum se practică, nu mulţumeşte. Într-adevăr, ea este adesea „manipulată” – controlul voinţei cetăţenilor este subtil, dar ferm, cum se observă în presiunile exercitate asupra mass media pentru aliniere. Ea este „condiţionată” şi se suspendă la orice oră în numele urgenţelor de acţiune, cum se vede în demersurile pentru a ieşi din criza începută în 2008. Ea a devenit „de paradă”, fiind etalată la ocazii spre a nu se pierde adeziunea cetăţenilor, pentru ca, apoi, să nu mai oblige la nimic. Ea este „fără valori”, fiind desprinsă frecvent de obiective de interes public, de care era legată la origine. Postdemocraţia este, în orice caz, mai mult decât un cuvînt nou, un nume pentru a capta toate aceste neajunsuri.

Pentru a înţelege situaţia la care se referă postdemocraţia, să luăm în seamă câteva repere. La timpul său, Thomas Jefferson se îngrozea la gândul că vor apărea în societate monopoluri economice, pe care le socotea, din capul locului, antinomice cu democraţia. Desigur, nu ne mai permitem, ca ulterior născuţi, să fim atât de pretenţioşi. Pentru timpul nostru a rămas însă de lămurit cum este posibilă democraţia în societăţi cu concentrări de putere economică, administrativă, mediatică, culturală, militară.

Începând cu anii treizeci, „Școala de la Frankfurt” a fost cea care a atras atenţia asupra degradării condiţiilor democraţiei odată cu intervenţia statului în economie şi aplicarea cuceririlor ştiinţifico-tehnice în producţia de bunuri, care permit „manipularea” pe scară mare a cetăţenilor şi „condiţionarea” a înseşi nevoilor oamenilor. Astăzi, se trăieşte din plin în societatea rezultată din aceşti factori, la care s-a adăugat, desigur, „industria culturală”, în urma căreia s-a format „societatea mediatică” şi s-a produs globalizarea. Celebra şcoală nu a văzut vreo ieşire din „închiderea” implacabilă a societăţii într-o funcţionalitate aservită unor forţe din economie, în afara „utopiei”, dar a semnalat cea dintâi deteriorarea condiţiilor democraţiei. Putem fi de acord cu Joseph Cardinal Ratzinger (Wendezeit fur Europa?, 1992): autorii din Școala de la Frankfurt au sesizat la timp o evoluţie încărcată de consecinţe nefaste, la care se ajunge în viaţa trăită.

Unde suntem astăzi, de fapt? În The Destiny of Europe (2012) arătam că societăţile europene se expun la crize dacă nu iau în serios democraţia şi nu trec de la democraţie redusă la o „tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor”, la democraţie ca „formă de viaţă”. Am arătat, între altele, că este o confuzie pe care o induce traducerea greşită a trei termeni englezi – boss, manager, leader – ca unul singur (cum se vede şi în Dicţionarul explicativ al limbii române, 1998). În fapt, trebuie distins între lideri, şefi şi manageri, care sunt de la început diferiţi ca pregătire, responsabilitate şi anvergură. Democraţiile, se poate observa, s-au umplut de şefi, managerii sunt rari, iar liderii lipsesc de obicei.

Un scriitor sensibil la inechităţi, Hans Magnus Enzensberger (Sanftes Monster Brüssel oder die Entmündigung Europas, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013), vorbeşte mai nou, fără ezitare, de „intrarea în epoca postdemocraţiei”. El ia ca exemplu abordarea mult discutatului „deficit democratic” al Uniunii Europene: regula democraţiei clasice, „no taxation without representation” este scoasă din joc în condiţiile unei noi „deposedări politice (politische Enteignung)”. „Nu lipsesc, desigur, exprimări ale nemulţumirii, sabotaje mai tăcute sau mai deschise, dar, per total, vestitul deficit democratic nu a dus, până acum, la revoltă, ci, mai curând, la lipsa de participare şi cinism, la suspectarea clasei politice sau la depresie colectivă” (p.60). În democraţia la care s-a ajuns, cea mai mare parte a cetăţenilor sunt, în fapt, paradoxal, în afara jocului democratic.

Într-un răscolitor răspuns dat ziarului Le Figaro (1 august 2016), Pierre Manent, o conştiinţă trează a zilelor noastre, atrage atenţia asupra degradării politicii democratice în „ideologie”. El constată că “Uniunea Europeană trebuia să ne introducă în stadiul ultim al democraţiei, dar ea a reconstituit o oligarhie conştientă de sine, asigurată de dreptul ei şi hotărâtă să-şi impună vederile marelui efectiv de recalcitranţi (...une oligarchie consciente de soi, assurée de son bon droit, et bien décidée à imposer ses vues au grand nombre recalcitrant)”. În această situaţie, “legitimitatea politică şi realitatea politică se îndepărtează una de alta”, iar oligarhia, lipsită de capacitatea de a înţelege şi de voinţa politică de a schimba, apelează la “«valori» morale”, ca nouă “ideologie”. În loc să guverneze, ea încearcă să controleze. Ne aflăm, oricum, în faţa urgenţei unor decizii de schimbare profundă, pentru care “avem nevoie de oameni de stat, nu de intriganţi (c’est pourquoi nous avons besoin d’hommes d’État, pas de boutefeux)”.

Nu poţi să rămâi lucid şi să nu vezi multele probleme care s-au adunat în democraţii. Sporirea importanţei specialiştilor a stârnit impresia că problemele din societate ar fi doar „tehnice”, încât s-a creat iluzia că tehnocraţilor – care nu sunt de fapt decât politicieni şterşi din trecut sau de mai târziu – ar trebui să li se încredinţeze guvernarea. Informarea sumară a publicului face ca acesta să afle abia post festum despre ce lupte de culise a fost vorba, dacă cumva află vreodată. Democraţiile de azi nu au un mecanism de verificare a calificării celor care vor să fie decidenţi, încât acestea pot fi uşor amputate odată cu ceea ce Thomas Mann semnala – ascensiunea celor mai nepregătiţi la decizii. Aceştia profită de formulări ambigue din Constituţii pentru a-şi justifica deciziile unipersonale, care nu numai că duc la numiri arbitrare în funcţii şi la împroprietărirea instituţiilor, dar subminează democraţia ce a mai rămas. Agitând spectrul pericolelor, diverse servicii urcă la controlul societăţii şi transformă pe nesimţite democraţia într-o simplă temă de simpozioane.

După o lungă eclipsă, drepturile omului au fost relansate pe scena actualităţii. Nu ar fi totuşi şi cazul unei relansări a democraţiei în înţelegerea ei genuină? Nu cumva mult căutatele soluţii la dificultăţile societăţilor complexe de astăzi au rezolvări mai la îndemână – înainte de orice, democratizarea? Nu cumva „stăpânirea complexităţii”, ce frămîntă multe minţi, trece prin democratizare?

În zilele noastre, unii cred că tentaţiile de cucerire de altădată au revenit, încât tot ce trebuie făcut este să lăsăm la o parte exigenţele democraţiei şi să ne apărăm. Alţii spun că am fi în plină migraţie a popoarelor, cu năzuinţe de revanşă, încât ar trebui să ne concentrăm pe alte teme decât democratizarea. Mai sunt o seamă care cred că istoria ar fi reversibilă şi plină de pericole, ca şi alţii care postulează că, fiind în Uniunea Europeană, nu mai avem de fapt decât să ne conformăm la cerinţele Bruxelles-ului.

În oglindă, în raport cu aceste optici care pun în paranteză democraţia, avem însă constatarea importanţei ei neştirbite. În definitiv, nu sunt mai sărace, mai abuzive, mai puţin în stare să-şi atragă propriii cetăţeni ţările ce nu se democratizează sau nu o fac destul? Nu sunt lovite de lipsuri şi suferinţe, fără perspective de schimbare a situaţiei, ţările în care, dincolo de parole şi promisiuni, democraţia se trădează, decidenţii sunt lipsiţi de proiecte şi corupţia înfloreşte?

Fireşte, temerile şi pericolele trebuie discutate cu grijă. Este însă mereu cazul ca luciditatea să prevaleze.

Orice s-ar petrece în jur, soluţiile pentru o ţară se află mai întâi înăuntru. Sunt nenumărate exemple că nimic nu este mai solid decât ceea ce fac oamenii motivaţi şi organizaţi ai acelei ţări. Este mereu presiune din partea altora să te conducă, dar aceştia reuşesc numai dacă nu ai propria abordare, dacă aceasta nu este temeinică şi nu o aperi!

Trăim în societăţi interdependente, dar de aici nu rezultă că altcineva îţi rezolvă problemele proprii. Soluţiile durabile nu vin nici de la “conducători” sau figuri “providenţiale”, nici de la “tehnocraţi” miraculoşti, oricât se cheltuie pentru a-i mediatiza. Nu sacrificarea grăbită a democratizării în faţa pericolelor, a ademenirilor sau a falselor promisiuni este soluţia, cât democratizarea care este capabilă să pună în mişcare idei şi energii şi să întărească astfel comunitatea.


Editorial

Editorial: Molima PSD
coruptie psd
Molima PSD

Arhiva stiri

2017
2016
martie (10)
mai (2)
iulie (5)
august (3)
2015
martie (8)
mai (3)
iulie (6)
august (4)
2014
martie (5)
aprilie (11)
mai (21)
iunie (11)
iulie (2)
2013
martie (209)
aprilie (57)
mai (15)
iunie (11)
iulie (27)
august (17)
2012
0000

Evenimente

Noutati

Chestionar

Publicitate

 Spatiu destinat publicitatii!

Curs valutar

Vremea

FaceBook